duminică, 26 iunie 2011

În club e frumos, dar nu prea.

Ştiu, ştiu, a trecut un secol de când n-am mai scris ceva. Am avut foarte multă treabă, am fost prinsă cu dizertaţia, cu proiecte speciale pe la job, am fost obosită şi, recunosc, mi-a fost lene. Dar d-aia mi-am făcut blog. Dacă am chef scriu, dacă nu - Nu!

Acum vreo 2-3 săptămâni am fost invitată la un club de fiţă din capitală.

Înainte de toate, află că, în toţi 24 de ani câţi am, am fost in club de maxim 10 ori. De ce? Nu-mi place. Chestie de gust.

Bun. M-am pregătit temeinic pentru această ocazie mega-specială: un make up beton a la Sînziana Iaru, coafură a la Diamond Lady şi ţinuta a la Diana, adică nişte jeanşi scurţi, sacou şi platforme. Lejereanu.

Am ajuns la senzaţia de club pe la 23:30. Inutil să spun că deja îmi picau ochii în gură de somn. La intrare, vreo 5 matahale asigurau paza.

M-am văzut cu prietena asta a mea, ea avea treabă, se tot foia de colo colo, aşa că m-am aşezat la bar şi am început să studiez fenomenul: pe covorul roşu, doamne, dive, domnişoare, domniţe, fufe, tufe, piţi, solarizate, oxigenate, bogătaşe şi fripturiste, toate păşeau ca nişte gazele spre templul distracţiei maxime, în căutare de gazeloi în călduri, cu carduri grase la purtător.

Şi acum, ceva ciudat: după ce pozau mai ceva ca alea la Oscar pe covorul roşu, intrau în club. Eu mă aşteptam să se aşeze la mese ceva, dar niet, rămâneau în picioare, spânzurate de câte-un pai înmuiat bine în votcă cu suc de mere. Pe canapelele pufoase, printre perne moi umplute probabil cu puf de pinguin roial cu moţul mov, tronau tinerei la vreo 50 de ani, îmbrăcaţi în alb, ce pufăiau din trabucuri ce costă cât chiria mea pe o lună.

Eh, şi atunci începea ritualul. Adolescenţii grizonaţi mijeau ochii la ofertă, gagicile îşi etalau ce aveau mai bun: o tâţă calitate superioară modelată cu silicon de top, buzişoare cu hialuronic sau, după buget, doar cu gloss pentru volum, craci bine prăjiţi la solar şi funduleţ lucrat din greu în parc la Brâncoveanu. Alergatul e moca.

Şi după juma de oră de dans (adică o zbânţuială autistă pe nişte ritmuri ce se repetau obsesiv), bunicuţii aaaaa domnii dădeau verdictul. Blonda în verde merge la italianul din colţ, bruneta rămâne la masa 2, roşcata e disputată de doi masculi. Care dă mai mult??? S-a strigat „Bingo”, a câştigat domnul cu cămaşa Burberry.

Fantastic. Şi asta s-a combinat cu bubuiala muzica îngrozitor de tare (ca să mă înţeleg cu oamenii de lângă mine efectiv urlam, iar asta a condus la o comunicare rudimentară, bazată mai mult pe onomatopee), înghesuială mai ceva ca la metrou la ora de vârf şi o distracţie definită prin băutură. Multă băutură. NOT!

La ora 2:30 eram acasă. Hainele îmi puţeau a tutun, eram obosită şi consternată. Zi-mi „pensionaro!” şi n-am să mă supăr. Prefer ca sâmbăta seara să mă duc la un restaurant bun, apoi să văd un film, după care un somn dulce, că duminică mă trezesc la cât vreau!

Dacă-ţi place să mergi în club, tot respectul. Mie nu. Hai noapte bună!

Cu drag,

d.

sâmbătă, 4 iunie 2011

Oamenii mei minunaţi

Sunt zile în care mă întreb de ce oamenii au uitat să fie oameni, de ce „prieten” a devenit doar un cuvânt din DEX. Şi mai sunt zile ca cea de azi, când mă bucur.

Azi e ziua ta. Anul trecut, pe vremea asta, filmam un clip pe care ţi l-am trimis, un video în care îţi spuneam cât îmi e de dor de tine şi cât de mult aştept să vii. Doamne Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat şi ţi-am zis: „Bă, te iubesc!”.

Tu m-ai făcut să râd, m-ai făcut să plâng, m-ai ajutat la mate şi m-ai adus cu picioarele pe pământ când eram mult prea visătoare. Ţie ţi-am cumpărat şorici iarna asta din parc şi tot pe tine te-am aşteptat 4 ore în aeroport. Degeaba. (puteai să mă suni de la Londra să îmi spui că ai întârziere!!! Ntz ntz ntz)

Când dormi, miroşi a piersici şi-a gumă de mestecat.

Mi-am dat seama că te iubesc atunci când am înţeles că nu mă deranjează defectele tale. Le ai de când erai micuţă, nu ai scăpat nici acum de ele, dar pe mine nu mă deranjează. Ce dacă eşti usturător de directă, tranşant de sinceră şi uneori maliţioasă.

Eşti tu. Ana mea. Te iubesc. La mulţi ani!

Şi tot azi am mai avut două momente superbe.

Ce faci, tati? Am sunat să îţi spun doar că mi-e dor de Dienuţa lu’ tătucu. Când mai vii acasă, tăticule?

Atunci am zâmbit şi sufletul mi s-a umplut de dragoste.

Eşti gata, uită-te în oglindă!”. M-am dus tiptil să văd opera ei. WOW!

Ţi-ai dorit vreodată să vină o zână, cu bagheta magică, şi să te facă „măi-măi” cât ai clipi? Eu am gasit-o pe a mea. O cheamă Sînziana Iaru şi e make up artist. Şi mai e ceva. E un om frumos.

Cu drag,

d.