Lucrez în media de 7 ani. Mi-a luat trei zile să scriu primul articol, ţin minte şi acum că era vorba despre bijuteriile dentare (cu bătaie lungă, aş putea spune, hahaha). Astăzi le redactez în vis, le mănânc pe pâine prăjită, iar meseria mea presupune să scriu, dar şi să fac multe alte chestii, unele foarte fun, altele nu chiar. Ca orice job.
Pe lângă stat la redacţie şi scris, merg la evenimente. Lansări de produse, de servicii, petreceri, prezentări de modă, aniversări mondene şi alte sindrofii, una mai poleită ca alta. Unele se ridică la înălţimea brandului sau agenţiei de PR care mă invită, altele sunt circoteci veritabile. Dar la fiecare astfel de reuniune cu ştaif, există mâncare. Adică păpică, de băgat pe sub mustăţi, exact la stomăcel. 90% din cazuri vorbim despre bufet suedez, cu preparate stil food finger sau passed hors d'oeuvre, adică aperitive pe tavă, servite de chelner în timp ce face ture printre invitaţi.
Când am mers la primul eveniment de genul asta, acum 7 ani, eram absolut terifiată. Pofticioasă din fire, mă uitam la îmbucăturile dolofane de la bufet, la tăvile aburinde ce emanau un miros aromat, ce-mi făcea nările să jubileze, însă nu îndrăzneam să mă apropii. Mi-era o ruşine paralizantă. Cum să mă duc eu să-mi pun mâncare pe farfurie, în văzul tuturor?! După vreo oră de supliciu, m-am ridicat şi mi-am luat o apă, să-mi umezesc gătlejul chinuit de pofte. De mâncare nu m-am atins.
Şi-am ţinut-o aşa vreme îndelungată, cu ocheade aruncate pe furiş spre aperitive şi-apoi pus pofta în cui. Până într-o zi, când, încurajată fiind de vorba populară „Cu ruşinea mori de foame”, mi-am făcut curaj şi mi-am pus în farfurie doi-trei dumicaţi. Un moment istoric pentru mine, ce mi-a schimbat viaţa.
Astăzi, la evenimente, sunt câteva categorii distincte de oameni (îmi permit să fac clasificarea pentru că suntem cam aceeaşi mereu, cei din branşă): aia care sunt veşnic la dietă şi nu servesc niciodată antreurile (ce tărie, ce caracter!), fiţoşii şi fiţoasele care nu mănâncă pentru că nu vor să fie catalogaţi drept „fripturişti”, dar li se zbate grumazul de poftă şi jinduiesc dup-o măslină, hrăpăreţii care-şi umplu farfuria până la refuz şi fac refill de vreo 2-3 ori, eventual iau şi în geantă, la pachet, şi aştia ca mine, gen „tusea şi junghiul”.
Adică nu îmi mai e ruşine teoretic să mănânc, dar practic...Când sunt şi eu mai curajoasă şi aşez pe farfurie o mozzarela rostogolită în pesto, o bucăţică de brie cu struguri şi o bruschetă alintată cu roşii cu usturoi, mi se pare că se uită X-uleasca în gura mea. Apoi ba mai darâm o prăjitură, ba îmi mai cade furculiţa şi am impresia că se uită toată lumea la mine, ideea e că tot timpul înghit cu noduri. Şi, chiar dacă eticheta spune că poţi merge de mai multe ori să îţi pui preparate în farfurie, parcă tot mă ţine-o jenă. Dar vedeţi voi, când în faţa mea e o mare cântăcioasă, cu vreo 5 sute de mii de fani pe Facebook, iar ea umple farfuria cu două mâini, în timp ce-şi îndeasă în fălci nişte roşii cherry şi-l îmbrânceşte p-ala din faţă ca să apuce o scoică Saint-Jacques şi-un mititel, parcă prind curaj!
Hai poftă bună să avem!
cu drag,
d
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta